Nu mi-au plăcut niciodată trandafirii în mod special. Chiar dacă sunt considerați florile nobile ale iubirii, ceva inexplicabil m-a făcut mereu să-i admir, dar nu să-i iubesc. Să-i contemplu, dar să nu mă îndrăgostesc de ei până peste cap. Cel puțin nu așa cum mi se întâmplă periodic atunci când văd zambile, lalele sau bujori.
Astăzi, în timp ce editam fotografiile mi-am dat seama subit de ce iubesc bujorii în detrimentul trandafirilor. Pentru că semănăm mai mult. Trandafirii sunt iritant de perfecți, cu petalele ordonate după o geomtrie fascinantă, dar care mă intimidează puțin. Bujorii, în schimb, sunt imprevizibili: nu seamănă niciodată unul cu celălalt, iar petalele lor par mereu răvășite, ciufulite, bătute de vânt, răspândite în toate direcțiile, parcă după toanele de moment ale bobocului din care s-au născut.
De câte ori văd bujori, îmi amintesc că nu trebuie să alergăm după perfecțiune. Oricum nu o vom atinge, dar de ce să ne-o dorim? Da, recunosc, iubesc bujorii! Atât de mult încât buchetul meu de mireasă trebuia neapărat să fie din bujori. În septembrie! Eram dispusă să plătesc oricât oricui și să caut oriunde. Nu a fost buchetul perfect aranjat ca la carte, dar a fost ceea ce mi-am dorit. Acum, în mai-iunie este sezonul lor, iar eu nu pot decât să mă las cucerită la fiecare pas. Azi m-am trezit fericită! În camera mea miroase a bujori!
Kisses,
Valentina
***
